Doua motive sa zambesc astazi

         Cu toate cate am avut de facut in ultima vreme, nici nu am realizat cat de aproape este Ajunul Craciunului. Abia astazi am putut sa ma bucur cu adevarat de vacanta.

         Dupa un weekend lenes, in care nu am facut altceva decat sa dorm si sa ma uit la documentare la televizor, am fost nevoita sa ies din casa pentru cumparaturile de Craciun. In alti ani acest lucru imi lua cateva zile si imi pregateam cadourile din timp. Acum m-am trezit dimineata (la amiaza) si am constatat ca nu luasem niciun cadou, asa ca am stabilit cu o prietena sa mergem la cumparaturi. Intre timp, s-a razgandit, dar era ceva de asteptat de la ea, prin urmare am pornit singura.

         Pana astazi uram sa merg singura la cumparaturi, nu stiam cat de bine e sa fi independent, sa nu depinzi de nimeni, sa poti merge oriunde, oricand. Nu a trebuit sa vorbesc cu nimeni si am putut admira in liniste cat de frumos e decorat orasul de sarbatori. Chiar daca totul e mai mult o afacere, o obligatie, este de efect, animeaza atmosfera si da suflet cladirilor cenusii si vechi. Am petrecut cateva ore in centru si la mall. Profa de engleza avea dreptate cand imi zicea ca sunt shopaholica. La intoarcere, m-am asezat pe un loc retras langa geam. Pe scaunul alaturat s-a asezat o doamna in varsta cu un brad cam ciufulit in brate. Am zambit cand am vazut bradul. M-am bucurat ca oamenii inca mai impodobesc un brad adevarat de Craciun, nu doar bucati de sarma si plastic verde. Dupa cateva minute mi-a pus o crenguta de brad in mana. M-a impresionat mult gestul ei. A adus putin din spiritul sarbatorilor in casa mea. Imi place sa vorbesc cu necunoscuti. Simt ca ei sunt singurii care nu ma judeca, care imi cauta doar calitatile si ma face sa ma simt mai bine.

          Apoi au intrat doi copii sa colinde. Mi-am scos castile ca sa ii pot ascuta. A fost prima data cand am ascultat cu adevarat o colinda. Pana de curand eu eram cea care colindam, iar adultii ascultau si zambeau. Zambetul acela nu il intelegeam. Chiar daca cei doi colindau doar pentru bani sau obligati de parinti, au creeat un moment frumos. Cred ca ma simteam la fel ca toti cei care imi zambeau in felul acela ciudat, acum cativa ani, cand mergeam la colindat la tara.

          Apoi cadourile, partea cu care eram obisnuita...Si maine colindatul impreuna cu colegii, care...

Am constatat ca sunt doar putin...nebuna

         Pe zi ce trece ma cunosc tot mai bine si sunt aproape mereu uimita de ceea ce sunt si pot sa fac. Tind sa cred ca ar trebui sa fi ajuns  de mult la balamuc.

         Ii vad pe cei din jurul meu fricosi. Eu nu sunt asa. Chiar astazi am incercat sa imi descopar macar una dintre fricile mele, dar nu am fost capabila. Orice gaseam daramam cu un contraargument. Eu nu am frici. Am doar parte de incidente nefericite, repulsie si asteptari, pe care nu le pot numi frica, nici macar teama. Eu sunt de parere ca daca e sa fie o sa fie. Si daca e sa scap o sa scap, caci voi gasi eu o modalitate. Mereu. 

         Poate ca din acest motiv actionez de multe ori asa cum cred, imi urmez instinctele, pentru ca asta sunt eu, o fiinta primitiva la baza careia va sta mereu instinctul si apoi judecata dezvoltata ca urmare a evolutiei. Ma simt diferita. Nu stie daca in sensul pozitiv sau negativ, dar imi place. Si uneori, chiar deseori e mai mult decat amuzant. Vad lumea ca pe o joaca si am impresia ca ma reintorc la vremurile trecut cand lumea  era o joaca pentru mine. E placut sa traiesti periculos si sa stii ca oricand vei putea cadea, dar vei cadea zambind. E mai bine decat sa fiu o marioneta a societatii care pana la urma este invinsa tot de societate.

         Mai bine EU asa cum imi doresc.

Micul meu secret

   

        Nu ati patit niciodata sa aveti micul vostru secret care sa va faca sa va simtiti bine? Dar ca si oricare om, sunteti o gura-sparta si ati divulgat fie si numai unei singure persoane ceea ce era secretul vostru...Si farmecul a disparut.

        Ce bucurie, ce entuziasm si ce sperante? Acum ca nu mai este un secret parca nici nu mai conteaza la fel de tare, este undeva intr-un colt al mintii umane asteptand sa fie uitat. Si chiar recent am patit si eu asa, dar in cazul meu a fost de bine caci am uitat unele "vicii" emotionale si am revenit la vechea si monotona rutina. Dar nu imi dadusem prea bine seama de ce brusc imi pierea interesul pana ce am luat in mana o carte...

         "De la o vreme cultiv discretia. Se pare ca este acel lucru care face viata moderna misterioasa sau incredibil de minunata. Cel mai banal lucru devine incantator daca il ascunzi. Cand plec din oras nu spun nimanui unde ma duc, Daca as face-o as pierde intreaga placere. E un obicei prostesc, as zice, dar se pare ca aduce o mare doza de aventura in propria-ti existenta."   Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde

          Micul meu secret sta bine ascuns, intr-o cutie inchisa cu cheia si cheia ascunsa departe...

Rasfoind anii ce au trecut

     
          Primele mele amintiri sunt de pe la varsta de 3 ani. Vagi, putine, dar frumoase. Cata inocenta si bucurie poate exista intr-un copil! Am realizat cu tristete ca omul are mereu parte si de bucurii, insa rareori realizeaza si stie sa se bucure de ceea ce are...
          Nu-mi placea la gradinita, chiar daca acum as da aproape orice sa ma intorc pe acea poarta mare de lemn, unde ceasul de perete parca nu vroia sa isi miste "acul mic spre ora 4, doar acul mare". Asteptam cu teama scoala caci imi era frica ca va trebui sa citesc pagini intregi si nu ma simteam pregatita. In prima saptamana nu am putut sa merg la ore fiind recent operata de apendicita. Parea ca nu intelegeam gravitatea unei operatii la 6 ani. Doar acum mi-e frica si de o injectie.  Doamna invatatoare era foarte multumita de mine. Sa zicem ca si mama la fel. Apoi generala, unde din nou eram doar in lumea mea. Eram mica, dar credeam ca sunt deja mare. Si in final liceul...care nu stiu daca ar trebui sa imi doresc sa se termine sau sa nu se termine. Acum inteleg de ce se spunde ca adolescent este o perioada dificila. As adauga eu FOARTE dificila. Cred ca singura scapare este cartea pe care nu trebuie sa o las din mana pana cand se linistesc apele.
            Acum ma simt pentru prima data copila, incomparabila cu un adult, simt ca nu stiu mai nimic si ca timpul imi fuge de sub ochi mult prea repede, dar fara sa aduca mari imbunatatire. Parca simt o usoara disperare si confuzie pentru ca am sentimentul straniu ca nu stiu ce sa fac chiar daca stiu foarte bine cum ar trebui sa procedez in orice situatie. De asemenea, este frustrant ca nu mai am acel autocontrol pe care il aveam inainte. Culmea, gandesc mai putin si actionez mai mult, cand ar trebui sa fie invers. Parca regresez, dar stiu ca ne este asa. Poate ca aici incepe maturizarea...
            Sau poate ca eu gresesc drumul.

Scrisoare pentru Mos Nicolae

            Draga Mosule,

        In fiecare an mi-ai adus ce mi-am dorit si in fiecare an m-ai facut foarte bucuroasa. Imi place sa cred ca tu inca existi, pentru ca asa este, nu? Viata este doar o ilziue, dupa cum spun unii filozofi, asa ca eu traiesc in propria-mi iluzie.

         Tu existi in fiecare om care daruieste. Mai darnici ca de sarbatorii oamenii nu cred ca or sa fie niciodata. Deci nu ma insel, Mosul exista, exista in fiecare dintre noi! Anul acesta si eu vreau sa fiu Mosul caci cred ca tu esti cel mai fericit in toata treaba asta. Asa ca, anul acesta te rog du cadoul meu cuiva a carui cizmulite sunt goale.

                                                         Cu drag,
                                                                 Cineva care ar vrea sa fie ca tine

Un articol despre nimic

     Astazi nu stiu ce sa scriu. Nu am inspiratie sau poate am secat ca o mina plina aur...epuizabil. Asa ca am sa scriu despre nimic.

      Vedeti voi, a existat dintotdeauna un ins numit Nimic. Auzind numele lui, oamenii s-au uitat in marele si incurcatul DEX care le spunea ca acest ins nu exista. Si ei credeau. Asa ca toata lumea il ignora oriunde si oricand. Halucinatii, oboseala, auzenii, orice numai Nimic nu.

       Dupa un timp, Nimic a a cazut intr-o puternica depresie. Se simtea singur si neputincios, ca ultima fiinta de pe Pamant. Nici nu mai stia cine este, poate ca nici nu exista, ca nu degeaba se nascuse cu numele de Nimic. Incerca mereu sa fie un ins bun, un adevarat cetatean, dar nimanui nu ii pasa.

       Dar intr-o zi, un domn, tocmai cel care il imbrancise cu cateva zile in urma striga disperat dupa el sa il ajute. Cazuse si nu se mai putea ridica singur.

      - Acum imi vorbesti, domnule? Cand eu iti ceream ajutorul te faceai ca nu ma vezi. Acum nu te mai temi ca cineva te poate vedea vorbind cu Nimic, ca si un nebun?

        Si il ajuta pe domn fara sa ezite.

       Cam asa si acum...Parerea colectiva este cea mai puternica si putini au tupeul sa fie diferiti si sa accepte cu nepasare criticile. Si multi, prea multi isi amintesc de cei uitati doar cand au o problema. Societatea e in decadere, ne intoarcem de unde am plecat, omul primitiv condus de instincte.

Astazi am invatat un lucru

         Astazi, ceva, mai bine spus cineva mi-a deschis ochii. Involuntar, bineinteles, dar nici nu stie cat de bine mi-a prins. De fapt, pot spune ca doar mi-a confirmat cine sunt eu si cine ar trebui sa fiu. Ciudat ca atunci cand o spun eu parca nu prea imi vine sa cred ce aud.
         Ecoul gandurilor mele este poate ca mult prea slab ca sa poata fi inteles. De ce? Nu stiu...sau imi vine greu sa recunosc ca din cauza ca sunt o persoana slaba si nu am control asupra propriei persoane. Este un lucru teribil sa simti ca nu iti poti impune nici macar tie insuti unele lucruri. Ei bine, asa nu vreau sa fiu! In rest, eu sunt cine sunt si nu voi schimba acest lucru pentru ca imi place persoana care se gandeste mereu cum sa progreseze, este ambitioasa, inteligenta, curajoasa si optimista. Chiar astazi am aflat si eu acest lucru: ca sunt optimista! Nu zic ca nu, persoana care a spus-o pesemne ca stie mai multe, dar ca sa fiu sigura ca e adevarat m-am hotarat sa fiu mereu optimista! Ca doar nu imi poate face cu nimic rau.
          Am mai invatat ca important este sa faci ceea ce iti place si si te ajuta. Cuvintele mele nu pot spune acest lucru mai bine ca si citatul "REZISTA TENTATIILOR DE MOMENT PENTRU BENEFICII DE LUNGA DURATA". Acesta este motto-ul meu. Nici nu stii cat de proportionali sunt oamenii intre ei si cat de simetrici! Asa ca nu incerca sa schimbi (strici) ceea ce ai pentru ca vei distruge frumoasa armonie cu care te-ai nascut. Spun cu mandrie ca am o multime de defecte pe care alti oameni nu le au pentru ca stiu ca eu nu am defectele pe care ei le au. Deci toti suntem speciali in anumite privinte. Tot ce trebuie sa facem este sa ne identificam calitatile si sa profitam de ele, entru ca acestea ne reprezinta!
           Nu uita cine esti si cum ar trebui sa fi!

Viata...de om

  Viata...de om

 

Langa soba sta motanul

Doarme adanc, dulce viseaza.

La o lume-n care inefabilul

Nu gandeste, doar creeaza.

Aluneca spre infinit

Zambeste cat altii n-au zambit 

Intr-o viata.

Dar privind la a lui fata

Nu ai zice ca-i fericit.

Ci mai degraba

Doar un motan obisnuit.

Alaturi, langa fereastra,

Sta si omul si viseaza

La o povara mai usoara

La un alt tip de viata.

Doar ca ochii lui caprui

Sunt mai deschisi ca niciodata.

Si pot spune oricui

Despre dura lui viata

De om.

De ce sa citesti biografii si memorii

         Problema mea ( una dintre ele) este ca nu ma pot opri la un singur lucru. Imi place aproape tot ce imi da viata si vreau sa traiesc din plin fiecare clipa, de aceea si gusturile mele sunt din cele mai diversificate. Viitor medic, urmaresc in timpul liber emisiuni despre originea universului si geografia Pamantului, dar si scriu fara oprire vrand sa tremin primul meu roman.
          Ei bine, asa si cu cititul. In materie de carti nu pot spune ca am o categorie preferata. De fapt, nu cred ca exista vreo categorie care sa nu ma atraga. Am inceput cu o carte thriller ca apoi sa colectionez romane politiste, clasice, bilingve, fantasy, stiintifice, chiar si ghiduri turistice. De curand am descoperit un nou tip de carti: biografiile si memoriile care pot sa spun ca m-au captivat total si mi-au deschis noi orizonturi.
          Nici nu cred ca are rost sa spun cate biografii si memorii am colectionat in ultima vreme. Ce m-a atras la ele a fost realitatea pe care o descriu: fapte si personaje reale. Viziunea autorului asupra lumii ramane in urma, aici este doar viziunea mea asupra ceeea ce imi relateaza autorul. E ca o carte psihologica, doar ca are un farmec aparte, iar aici tu tragi propriile concluzii.
           De ce sa devi un cititor de biografii si memorii? Iata cateva motive:

1. Sunt mai mult decat un roman. Povestea lor este la fel de frapanta si in plus reala. 
2. Poti invata din greselile "personajului" si ii poti urma exemplul pozitiv in viata de zi cu zi. El iti poate deveni un model in multe situatii, un model pe care il poti studia de aproape si te va ajuta sa te autodepasesti.
3. Poti vedea si alte tipologii de oameni si moduri de gandire. Deci iti largesti considerabil orizonturile.

            Nici nu stii cand toate acestea iti vor folosii in viata! Sper ca te-am convins  sa adaugi pe lista da de lectura si cateva biografii precum cele ale lui: Marilyn Monroe, JFK sau Hans Christian Andersen.

Lumea in oglinda

          Stau in fata unei oglinzi. Poate cea mai mare care a existat vreodata. De aici, din coltul meu, pot vedea fiecare om si fiecare floare de pe Pamant.

   Pare aceeasi lume in care am trait dintotdeauna, dar ceva nu este la fel fiind ca in fata oglinzii supravietuie doar adevarul, sinceritatea si constiinta. Vad doua fetite care povestesc si rad impreuna. Nu le pot auzi caci oglinda e muta. Una dintre ele este frumoasa si imbracata cu gust. Cealalta nu este la fel de frumoasa si nici la fel de bine imbracata, dar in oglinda straluceste, chipul ei este mai frumos decat al prietenei sale, iar hainele arata mai bine ca niciodata. Prietena sa in schimb, are o privire intunecata. Brusc nu mai este la fel de frumoasa. Daca ma intorc spre ele vad doar doua fetite care povestesc si rad impreuna, parca ar fi c ele mai bune prietene.

         Pe un bulevard aglomerat, un domn inearca sa isi inchida portofelul, dar nu poate. Este prea plin. Scoate cateva bancnote si i le intinde unei cersetoare. Ce om generos! Nu ai zice ca fata lui este atat de intunecata, iar privirea plina de dezgust la vederea femeii care imparte o felie de paine cu cainele sau. Insa cainele latra amenintator. 

          Oare si el vede lumea printr-o oglinda?

Craciunul...ce era si ce este pentru mine

        Cand eram mica, cat mai asteptam Craciunul! Totul este atat de colorat si de vesel...orice colt al orasului straluceste de frumusete, iar atmosfera  de sarbatori pot spune ca e cea mai placuta atmosfera care poate exista. Totul devine special, pana si banala ciocolata calda poarta cu ea spiritul Craciunului!
         Cred ca orice om a trecut prin tristele momente cand a aflat ca nu exista Mos Craciun. Farmecul, magia si esenta sarbatorilor pierise in acele clipe in sufletul fiecarul copil. Cata dezamagire sa aflii ca ai crezut ani la rand intr-o iluzie creata de proprii parinti! Cadourile de sub brad nu vor mai fi niciodata la fel pentru ca acel mister care le invaluia a disparut odata cu mult indragitul Mos Craciun.
         Dar apoi, sarbatoarea capata alt inteles, adevaratul sau inteles. Ce reprezenta atunci pentru mine Craciunul: "vine mosu'!". Ce reprezinta acum pentru mine Craciunul:

• FRUMUSETE - chiar daca povestea cadourilor aparute prin magie sub brad nu mai exista, magia nu s-a pierdut, ea este prezenta in aceste zile peste tot. Pamantul nu a aratat niciodata mai bine ca in noaptea dinspre 24 spre 25 decembrie. Cred ca si daca te-ai duce pe Marte, tot ai putea vedea cum Pamantul straluceste intr-un curcubeu de culori.
• UMANITATE - in sfarsit omul devine ceea ce ar trebui sa fie: o fiinta cu suflet si constiinta. Obisnuim sa fim mai darnici, iertatori si marinimosi de Craciun, chiar daca ar trebui sa fim mereu asa. Toata lumea trebuie sa zambeasca in aceste zile! De aceea, o data pe an eu prefer sa dau decat sa primesc.
• MOMENTUL IN CARE UITI DE TOT SI PETRECI TIMP CU CEI DRAGI

           Celelalte intelesuri am sa le descopar pe masura ce vor trece anii, si sunt sigura ca mai sunt multe de descoperit. Inca imi e dor de Craciunurile in care imi deschideam nerabdatoare si curioasa, mai ales curioasa, cadourile de la mosu' si scriam cu mare entuziasm lista de cadouri, care bineinteles ca nu era respectata. Nu ca era bine sa fii copil?

Ceea ce am vrut mereu sa fac

            Cred ca toata lumea a avut, si va avea mereu un vis suprem, ceva ce isi doreste cu toata fiinta sa, dar dn diferite motive este greu, mult prea greu de indeplinit.

             Nu pot tolera nedreptatea, minciuna si falsitatea si mi-as dori sa pot schimba ceva in privinta aceasta. De aceea visul meu de cand eram mica a fost sa devin avocat, sau de ce nu, judecator, sa intru pe portile Facultatii de Drept ca si studenta, nu ca is simplu vizitator la Ziua Portilor Deschise. Dar circumstantele au determinat ca acest vis sa ramana ceea ce este: un vis, caci drumul meu a fost deja trasat.

             Un lucru pe care l-am invatat este ca trebuie sa-ti urmezi visele, oricat de dificil ar parea. Sa nu renunti niciodata daca vrei cu adevarat ceva. Scopul nostru in viata este sa fim fericiti, ori daca noi nu luptam pentru fericirea nostra, atunci cine? Sa nu lasi timpul sa treaca este important, sa fi puternic este necesar si sa fi ambitios este esential.
           
       "In viata este necesar daca vrem sa ne atingem scopul, sa urmarim o singura linie, lasand la dreapta si la stanga ei o multime de lucruri."   
            Arthur Schopenhauer

Noapte in intuneric - partea 1

            Sally este in vacanta cu familia la cabana lor de la munte. La liziera padurii mama sa, Mary si tatal ei, John au construit demult, in vremea tineretii lor, o cabana modesta, cu doua etaje pentru zilele cand vor sa evadeze din cotidian si sa se refugieze intr-un loc izolat, de o frumusete inexplicabila.

            Au trecut zilele si noptile cu repeziciune, dar parca una mai greu ca si celelalte. Este ultima noapte la cabana. Maine Sally trebuie sa se intoarca in aglomeratul New York si sa isi reia vechea si obisitoare rutina. Parca s-a terminat prea repede mica lor vacanta. Melancolica, se retrage in camera ei de la etaj. Priveste pe fereastra cararea serpuita care duce spre adancurile padurii, cai intortocheate pe care nu a avut inca ocazia sa se exploreze. Privind intunericul ii piere somnul fiind invaluita de o curiozitate periculoasa.

             Se ridica si coboara incet scarile care duc spre iesire. Deschide incet usa. O acompaniaza un scartait ascutit si prelung care se opreste brusc cand ea paseste afara. O pala puternica de vant o izbeste provocandu-i un fior de gheata. Poate ca ar fi trebuit sa isi ia un hanorac, dar nu se intoarce inapoi, merge tot inainte, spre bolta de arbori ai padurii. De la fereastra parea ca exista o carare serpuita pana in intunericul padurii, insa acum cararea parea ca o duce in alta parte, o carare dreapta, pietruita, spre inima padurii. Ciudat! Parca nici nu existase vreo alta carare. Poate doar i s-a parut, insa sa o fi inselat atat de tare vederea?

               Fara lumina aurie a lunii pline Sally s-ar fi strecurat cu greu printre arborii mult prea desi. Din loc in loc vedea perechi stravezii de ochi care pareau ca o privesc. Trebuiau sa fie bunite sau vulpi asa ca nu le baga in seama. Copacii incepeau sa se rareasca iar cararea imaginara pe care o urma Sally este acum mai clara. Merge cu pasi domoli tot inainte, dar nestiind unde vrea sa ajunga. Plimbarea nocturna printr-o padure necunoscuta poate parea stranie si periculoasa, insa de data aceasta era chiar placuta. Nu exista teama, era ca si cum locul acela in care nu mai fusese niciodata avea totusi ceva familiar.

               Brusc, o voce groasa, soptita, venita parca din toate partile si de niciunde o cutreiera pe Sally. Vocea o striga pe nume.

                                              Va urma...

Viata ca o piesa de teatru

                V-ati gandit vreodata cum ar arata lumea din perspectiva unei banale, simple piese de teatru? Intreg pamantul ca o mare scena, iar oamenii ca niste actori, unii mai talentati, altii mai punti talentati, unora carora le place sa fie pe scena, iar altora carora actoria li se pare o meserie mult prea grea pentru ei si sunt gata sa renunte, dar nu pot, caci odata pasiti pe scena nu o pot parasi, trebuie sa mearga mai departe oricat de dificil ar fi.

                 Ei bine, eu m-am gandit, insa nu am reusit. Pentru ca lumea este deja o mare scena, oamenii niste actori perfizi. Restul doar decorul care ascunde acest joc subtil. De fiecare dat cand ascundem adevarul, cand incercam sa obtinem ceva sau cand facem lucruri pe care nu vrem sa le facem ne jucam bine rolul. Aparentele se pastreaza. Ori cand un actor paseste pe scena nu este o alta persoana, cu sentimente si vointe false, dar falsitatea este ascunsa in spatele decorului, iar spectatorii cred ceea ce vad, chiar daca stiu ca e doar un scenariu. Si cat de frumos arata o lume planificata, care merge pe o linie deja trasata pe care doar improvizarea, spontaneitatea si sinceritatea o mai pot misca! 

                 Incerci sa evadezi din aceasta lume, te indepartezi, iti creezi propriul univers si traiesti dupa standardele tale. Multi reusesc, dar si mai multi suporta consecintele curajului si  idealului sau, se intorc inapoi de unde au venit unde sunt aspru judecati de catre marionelele societatii contemporane. Prea puntinni stiu sa aprecieze pe cei care au vrut sa schimbe ceva intr-o lume ca o piesa de teatru.

                  Sinceritatea este pe cale de disparitie, dand nastere unei vieti aparent adevarate, insa in fond tot mai falsa. A fi cine nu esti este acum noul stil al contemporaneitatii. Sau ma insel?

Intre ciudat si realitate

                 

                        De curand am inceput sa citesc o catre. Ce m-a atras la ea? Nu stiu. Poate coperta de un albastru marin intens care mi-a sugerat de la inceput infinitul, necunoscutul si provocarea. Sau poate titlul care s-a dovedit a fi o metafora, in acelasi timp avand si neavand legatura cu subiectul cartii.
                         Am ajuns la miezul povestii, daca se poate numi poveste. Am luat o pauza si mi-am spus "-Ce carte ciudata!". Dar oare cartea e cea ciudata? Pentru ca a indraznit sa extinda limitele realitatii,  a pus la indoiala sentimentele trecutului si ale prezentului care nu este vazut ca o continuitate a trecutului ci ca o repetare a acestuia. Cartea transmite un puternic sentiment de deja-vu prin idei aparent abstracte, dar mereu prezente in viata contemporana. Arata ca viata reala este doar o fatada a ceea ce imaginatia noastra poate crea intr-o lume fictiva. Arata ca imaginatia noastra este infinita, atat de infinita incat poate creea o noua personalitate care sa o completeze pe cea reala. 

                     
                           Si asta este de fapt ciudat, realitatea. A spune lucrurilor pe nume te face diferit, dar nu mereu in sensul pozitiv. Cand nu esti la fel ca ei esti un ciudat. Tot ce faci este gresit sau asa vor ei sa creada, ca gresesti pentru a putea fi ei superiori. Pana acum cateva secole clonarea era o idee bizara, dar acum este pe cale sa devina din ciudat, realitate.
                           Noi suntem singurele forme de viata din Univers? Este una dintre cele mai discutate idei ale secolului XXI. Universul este infinit in spatiu si timp, noi suntem doar o parte. O alta forma de viata este o idee stranie, greu de acceptat pentru ca pare ciudata. De ce? Pentru ca noi suntem diferiti. Dar ciudatul pentru noi este normalul pentru ei...

Castelul Peles - Tezaurul din Carpati

                  In acest sfarsit de saptamana am avut ocazia sa vizitez Castelul Peles, fiind unul dintre obiectivele turistice ale excursiei in care am participat.

                      Dupa ce am urcat, si am tot urcat - in viziunea mea la infinit, dupa o noapte nedormita, de altfel ca in orcie excursie - Aleea Pelesului m-am gandit sa nu mai intru in castel, 45 de minute de privit in continuu parand epuizante, iar cafeneaua de langa ma ademenea mai tare. Dar,cum mie nu imi place sa fac niciun lucru degeaba, m-am gandit ca daca tot am urcat pana acolo macar sa vizitez castelul, cu toate ca vazusem pana atunci o multime de castele si toate mi se pareau superbe, dar parca asemanatoare, prea mari si prumoase ca sa te mai surprinda. A fost o decizie pe care nu am regretat-o.

                            
                           La intrare coada cat vezi cu ochii. O multime de turisti, atat romani cat si straini. Am remarcat in special un grup de chinezi si unul de germani care pareau fermecati de ceea ce vedeau. In acele momente ma intrebam de ce ar veni cineva cateva mii de kilometri ca sa viziteze un castel, cand sunt atatea altele mai aproape si poate chiar mai frumoase. Da, eram pesimista in acea dimineata.

                            Cand am intrat a trebuit sa purtam un fel de papuci de casa gri, care imi semanau a labe de urs. Era amuzant cum toti, imbracati la moda, cat mai bine defilam prin castel cu acei botosei gigantici si pufosi. Apoi a inceput vizita propriu-zisa. Castelul avea o sumedenie de obiecte din lemn inchis la culoare, masiv care ii dadea o nota de eleganta, vechime si luxurianta. Am urcat pe o scara lata acoperita de un covor rosu stralucitor. Atunci am vazut cu adevarat rostul botoseilor.
                       
                    Tablouri gigantice, mai inalte cu mult decat mine, infatisand personalitati regale impodobeau peretii. Usi cu cadranul din marmura rozalie, impunatoare, oglinzi in care ai impresia ca te pierzi, intinse pe tot peretele mai ca conving sa intri prin ele in urmtoarea camera. Masa cea ovala, lunga cat incaperea la care aveam loc toti cei prezenti acolo, incarcatacu tacamuri si vase de toate felurile, toare stralucitoare si rafinate. Acestea arata in mod special eleganta si manierele deosebite ale acelor timpuri si oameni, respectul fata de lumea din jur si fata de ei insisi. Foisorul din una dintre incaperi m-a cucerit total. Mic, dar plin de detalii armonioase, imi aducea aminte de casutele de papusi de pe vremuri, ireal de frumoase. Biblioteca regala a fost camera care mi-a placut cel mai tare. Peretii, toti erau acopetiti de rafturi cu carti de aceeasi culoare : rosii, verzi, galbene sau negre, avand un aspect uniform si placut vederii. In coltul camerei era o scara din lemn ingusta, in spirala care ducea pe terasa interioara, o scara superba care mi-a ramas adand in minte. Dar cel mai tare m-a impresionat usa secreta din spatele unui raft cu carti care ducea la etajul trei. Imi aduce aminte de filmele si desenele animate vechi pe care le vizionam cu foarte mare drag cand eram mica.

                        Am de gand sa ma mai intorc macar o data la Castelul Peles, unde am invatat sa apreciez mai mult arta si sa admir comorile pe care trecutul le-a lasat in urma.

Cum am inceput sa citesc

                 De citit, citeam inca de la gradinita; silabiseam fragmente din reviste sau benzi desenate. Aveam doar cateva carti din care imi placea sa citesc sau doar sa imi plimb ochii peste desenele pline de viata si culoare. Ma fascinau.

                 Imi placea la nebunie si sa ascult povesti, de care nu ma saturam niciodata. Le auzisem de atatea ori incat le stiam pe dinafara, dar mereu le ascultam cu aceeasi placere si curiozitate. Pe mine povestile nu ma adormeau, ca si pe alti copii. Ele ma tineau treaza, in suspans, pierduta intr-o lume mitica din care nu mai vroiam sa ies. Dar cand am ajuns la scoala, parca nu mai era la fel. Atunci puteam si eram nevoita sa citesc singura cartile, care se transformasera in teancuri groase de hartie si pareau ca nu se mai termina. Nu imi ajungea o zi ca sa aflu intreaga poveste; si totusi suspansul inca exista...

                  Primul roman care mi-a fost pus in brate a fost Vrajitorul din Oz. Nu aveam mult timp la dispozitie si oricat de interesant mi s-ar fi parut, nici rabdare . Asa ca am descoperit ca nu pierd mai nimic daca sar peste unele pagini, daca doar le arunc o privire fugitiva si trec mai departe. Iate cum cartea devenea mai scurta! Cu toate acestea, nu puteam spune ca nu imi placea sa citesc, imi placeau cartile, intamplarile si personajele pe care le purtam mereu cu mine.
                  
                  Dar momentul in care mi-am dat seama cu adevarat ca imi place sa citesc a fost atunci cand nu am mai putut lasa o carte din mana. Parca era un magnet, m-a atras repede si nu mi-a mai dat drumul. Pentru sase ore nu m-am mai clintit din locul in care eram, doar ochii se miscau haotic vrajiti de ceea ce vedeau dincolo de cuvinte. Era vorba despre un roman SF, Bestiile ataca de E. Rose Sabin care statuse mai bine de doi ani in biblioteca mea fara sa ii fi dat atentie. Uitasem complet de el pana ce, intr-o zi  imi cautam o carte pe care sa o duc cu mine la mare, poate acolo imi venea cheful de lectura. Si iat-o!

                 De atunci, cand am simtit adevaratul gust al cititului, cel care nu te lasa sa adormi si te trezeste cu gandul la povestea neterminata, pot sa spun ca am devenit o colectionara. Oriunde mergeam si dadeam de o librarie ma intorceam cu bratul plin de carti acasa. Dadeam o sansa fiecarei carti care mi se parea ca are ceva de spus si am reusit sa adun astfel peste 100 de volume in doar cateva luni. Rafturile imi sunt pline, cartile stau inghesuite, dar camera mea arata mai frumos ca niciodata. 
                  
                  

Asa vad eu biblioteca viitorului...

             Imi este greu sa ma gandesc la o biblioteca din viitor. Nu pentru ca nu as putea sa imi imagiez una, ci pentru ca imi vine greu sa ma desprind de frumoasa imagine a bibliotecilor contemporane: rafturi incarcate de carti.
              O carte cu pagini si coperta, pe care o poti auzii cum suspina de bucurie cand ochii tai au mai trecut de o pagina. Ea poate sta vesnic pe un raft, o poti privi, admira; nu te va lasa niciodata sa o uiti. Atunci o scanteie parca se aprinde in tine, povestile reinvie pentru o clipa...

              In schimb o carte electronica, un ecran frumos luminat care gazduieste mii de carti intr-o singura fila ce farmec mai are? Este poate chiar mai mica decat o singura carte, mai usoara, mai interesanta, mai usor de folosit. Dar ce este atat de greu si plictisitor in a oferi fiecarei carti locul cuvenit pe un raft, in a rasfoi tu insuti o carte fara ajutorul unui buton? O sala mica in care incap multi oameni...exact ca si o carte electronica; asa vad eu biblioteca viitorului. Cate un eBook la fiecare masa...un om plictisit care cauta in meniul infinit cartea dorita, o citeste, ii place si apoi o uita, se pierde printre multe altele si isi continua drumul. Bibliotecara? Acesti oameni nu au mai auzit demult de acest cuvant...caci  nu mai e nevoie de cineva care sa ii indrume prin labirintul cartilor. Acum nu mai exista niciun labirint, nicio nelamurire, totul este foarte clar si poate acest lucru este si cel care distruge tot farmecul. Copertile groase, mari sunt acum la fel ca si cele mici si sterse, o imagine pe un ercran al unui viitor pe care nu vreau sa il cunosc.
                 Mie imi place sa ma "impiedic" de cartile mele in fiecare dimineata, sa imi intes camera pana ce nu voi mai avea nici macar eu loc, dar sa le privesc inainte de culcare, sa le rasfoiesc ori de cate ori mi se face dor de povestile lor nemuritoare. Le privesc cum timpul isi lasa amprenta pe paginile lor tot mai fragile si mai aurii si apoi ma privesc pe mine in oglinda. Parca si eu arat diferit, m-am schimbat, la fel ca toate lucrurile din Univers. Dar e  un lucru ce nu vreau sa se schimbe: biblioteca...

Soarece de biblioteca

           

                Astazi am cunoscut un nou colt al scolii mele,am patruns dincolo de usa alba, muta si am descoperit himericul. Era mai frumos decat imi imaginam, mai captivant si mai palpitant. Din acel moment am stiut ca eu am sa devin un soarece de biblioteca...

         
           
               De mult timp aveam in plan sa vizitez si camera despre care se zicea ca e frumoasa, plina ochi de necunoscut dar pana nu am fost nevoita sa o fac m-am lasat prada celui mai mare inamic al meu: lenea. Poate ca biblioteca noastra nu e mare, poate ca e chiar mica, dar in ochii mei este cea mai mare si mai impresionanta incapere din cladire. Am gasit acolo tot ceea ce nu am gasit in cea mai mare librarie din oras, comori vechi pe care le dadeam pierdute. Inca pot sa simt mirosul de carti vechi, trecute prin mainile a multor generatii, admirate sau dimpotriva, detestate. Cate persoane, atatea povesti...

               Si din acel moment m-a cuprins un entuziasm cumplit, dar si o oarecare panica. Brusc, am simtit cum timpul se scurge. Mi-am dat seama de infinitatea de lucruri pe care le pot face, dar le las sa treaca, de momentele unice pe care le pierd pentru ca eu nu fac nimic. Doar stau. M-am decis sa fiu o persoana activa, sa trec prin viata facand ceva. Cat despre biblioteca...nu a fost carte pe care sa o iau in mana si sa nu am o dorinta nebuna de a absorbi fiecare pagina, toate mi-au trezit curiozitatea si nu am sa ignor acest lucru. Acest soricel de biblioteca s-a hotarat, astazi, sa dea o sansa fiecarei scrieri pe care o intalneste, caci fiecare are povestea ei si fiecare lasa in urma ceva. Am de gand sa ma refugiez in acest loc ori de cate ori voi avea ocazia si sa citesc in liniste orice imi va cadea in mana. As vrea sa fiu precum Matilda, sa citesc la fel de mult ca si ea, sau, de ce nu, mai mult! Sa imi construiesc propria lume imaginara care sa imi fie baza si model pentru cea reala.

                 Daca iti place sa citesti, nu te opri din citit, caci pe tine cartile te vor forma in viata! 

"Nu mai contează ceea ce știi deja, contează cât de repede înveți lucruri noi."