Primele mele amintiri sunt de pe la varsta de 3 ani. Vagi, putine, dar frumoase. Cata inocenta si bucurie poate exista intr-un copil! Am realizat cu tristete ca omul are mereu parte si de bucurii, insa rareori realizeaza si stie sa se bucure de ceea ce are...Nu-mi placea la gradinita, chiar daca acum as da aproape orice sa ma intorc pe acea poarta mare de lemn, unde ceasul de perete parca nu vroia sa isi miste "acul mic spre ora 4, doar acul mare". Asteptam cu teama scoala caci imi era frica ca va trebui sa citesc pagini intregi si nu ma simteam pregatita. In prima saptamana nu am putut sa merg la ore fiind recent operata de apendicita. Parea ca nu intelegeam gravitatea unei operatii la 6 ani. Doar acum mi-e frica si de o injectie. Doamna invatatoare era foarte multumita de mine. Sa zicem ca si mama la fel. Apoi generala, unde din nou eram doar in lumea mea. Eram mica, dar credeam ca sunt deja mare. Si in final liceul...care nu stiu daca ar trebui sa imi doresc sa se termine sau sa nu se termine. Acum inteleg de ce se spunde ca adolescent este o perioada dificila. As adauga eu FOARTE dificila. Cred ca singura scapare este cartea pe care nu trebuie sa o las din mana pana cand se linistesc apele.
Acum ma simt pentru prima data copila, incomparabila cu un adult, simt ca nu stiu mai nimic si ca timpul imi fuge de sub ochi mult prea repede, dar fara sa aduca mari imbunatatire. Parca simt o usoara disperare si confuzie pentru ca am sentimentul straniu ca nu stiu ce sa fac chiar daca stiu foarte bine cum ar trebui sa procedez in orice situatie. De asemenea, este frustrant ca nu mai am acel autocontrol pe care il aveam inainte. Culmea, gandesc mai putin si actionez mai mult, cand ar trebui sa fie invers. Parca regresez, dar stiu ca ne este asa. Poate ca aici incepe maturizarea...
Sau poate ca eu gresesc drumul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Va multumesc pentru ca mi-ati spus parerea dumneavoastra!