In acest sfarsit de saptamana am avut ocazia sa vizitez Castelul Peles, fiind unul dintre obiectivele turistice ale excursiei in care am participat.
Dupa ce am urcat, si am tot urcat - in viziunea mea la infinit, dupa o noapte nedormita, de altfel ca in orcie excursie - Aleea Pelesului m-am gandit sa nu mai intru in castel, 45 de minute de privit in continuu parand epuizante, iar cafeneaua de langa ma ademenea mai tare. Dar,cum mie nu imi place sa fac niciun lucru degeaba, m-am gandit ca daca tot am urcat pana acolo macar sa vizitez castelul, cu toate ca vazusem pana atunci o multime de castele si toate mi se pareau superbe, dar parca asemanatoare, prea mari si prumoase ca sa te mai surprinda. A fost o decizie pe care nu am regretat-o.
La intrare coada cat vezi cu ochii. O multime de turisti, atat romani cat si straini. Am remarcat in special un grup de chinezi si unul de germani care pareau fermecati de ceea ce vedeau. In acele momente ma intrebam de ce ar veni cineva cateva mii de kilometri ca sa viziteze un castel, cand sunt atatea altele mai aproape si poate chiar mai frumoase. Da, eram pesimista in acea dimineata.
Cand am intrat a trebuit sa purtam un fel de papuci de casa gri, care imi semanau a labe de urs. Era amuzant cum toti, imbracati la moda, cat mai bine defilam prin castel cu acei botosei gigantici si pufosi. Apoi a inceput vizita propriu-zisa. Castelul avea o sumedenie de obiecte din lemn inchis la culoare, masiv care ii dadea o nota de eleganta, vechime si luxurianta. Am urcat pe o scara lata acoperita de un covor rosu stralucitor. Atunci am vazut cu adevarat rostul botoseilor.Tablouri gigantice, mai inalte cu mult decat mine, infatisand personalitati regale impodobeau peretii. Usi cu cadranul din marmura rozalie, impunatoare, oglinzi in care ai impresia ca te pierzi, intinse pe tot peretele mai ca conving sa intri prin ele in urmtoarea camera. Masa cea ovala, lunga cat incaperea la care aveam loc toti cei prezenti acolo, incarcatacu tacamuri si vase de toate felurile, toare stralucitoare si rafinate. Acestea arata in mod special eleganta si manierele deosebite ale acelor timpuri si oameni, respectul fata de lumea din jur si fata de ei insisi. Foisorul din una dintre incaperi m-a cucerit total. Mic, dar plin de detalii armonioase, imi aducea aminte de casutele de papusi de pe vremuri, ireal de frumoase. Biblioteca regala a fost camera care mi-a placut cel mai tare. Peretii, toti erau acopetiti de rafturi cu carti de aceeasi culoare : rosii, verzi, galbene sau negre, avand un aspect uniform si placut vederii. In coltul camerei era o scara din lemn ingusta, in spirala care ducea pe terasa interioara, o scara superba care mi-a ramas adand in minte. Dar cel mai tare m-a impresionat usa secreta din spatele unui raft cu carti care ducea la etajul trei. Imi aduce aminte de filmele si desenele animate vechi pe care le vizionam cu foarte mare drag cand eram mica.
Am de gand sa ma mai intorc macar o data la Castelul Peles, unde am invatat sa apreciez mai mult arta si sa admir comorile pe care trecutul le-a lasat in urma.
